Zorro

de Margaret Mazzantini

Spectacol prezentat în cadrul Programului "Uși deschise pentru toți".

Textul este tradus și montat pentru prima oară în România!

Margaret Mazzantini este o scriitoare și actriță italiană, născută la Dublin în 1961. După o carieră artistică în teatru, cinema și televiziune, răsplătită cu numeroase premii pentru interpretare, Margaret Mazzantini a renunțat la scenă în favoarea scrisului. Pentru romanul „Nu te mișca” (2002) a primit Premiul Strega și Premiul Grinzane Cavour, cele mai prestigioase distincții literare italiene. Tradusă în treizeci și cinci de limbi, cartea a devenit imediat un bestseller internațional, cu peste doua milioane de exemplare vândute, și a fost ecranizată de Sergio Castellitto, cu Penelope Cruz în rolul principal. A scris monologul de teatru „Zorro, un pustnic pe trotuar” în 2004 pentru soțul său, actorul și regizorul Sergio Castellitto.

În urma unui eveniment traumatizant din viața lui, personajul principal al acestui monolog începe să reconsidere însuși sensul existenței sale, începe să devină conștient de inconstanța raporturilor dintre membrii familiei lui, să refuze superficialitatea celor care-l înconjoară și se refugiază într-o excludere socială, percepută ca fiind unicul mod de supraviețuire logic într-un univers care i se pare construit numai pe aparențe. Personajul alternează între lirism și realism, lirism atunci când își revendică diferența cu demnitate și mândrie, realism atunci când evocă ceea ce îi lipsește cel mai mult: iubirea, limbajul empiric devenind astfel mijlocul de expresie al disperării, accentuându-i singurătatea.

Artiștii sunt de cele mai multe ori vagabonzi care au avut noroc. Care au reușit să nu-și petreacă noaptea sub cerul liber, însă care duc cu ei anxietatea rătăcirii, își plimbă privirea, judecă lumea, au obsesii, ritualuri. Sunt expuși în fiecare zi riscului de a nu mai găsi drumul înapoi, de a se pierde. Cum ar arăta viața noastră dacă, într-o zi, fără ca cineva să ne fi anunțat dinainte, fără ca ceva din împrejurul nostru să ne fi dat cel mai mic semn, toate ancorele care țineau nava vieții noastre legată de țărm ar dispărea? Dacă toate reperele în funcție de care ne-am construit existența s-ar evapora, dacă toate lucrurile care dădeau sens drumurilor noastre pe hartă nu ar mai exista?

“Zorro m-a ajutat să dezgrop o temere pe care o avem cu toții. Pentru că în interiorul fiecăruia dintre noi, nemărturisită, mascată, există această posibilitate extremă: pierderea bruscă a firelor, a balastului care ne țin ancorați de lumea obișnuită. Câți dintre noi, într-o noapte în care aveam sufletul gâtuit, adăpostindu-ne sub un portic, cu reverele ridicate, n-am simțit față de acel trup, față de acea grămadă de zdrențe sub care se ascunde un corp, posibilitatea de a fi chiar noi în locul lui? Vagabonzii sunt niște rătăcitori care au evadat din casele noastre, care au mirosul dulapurilor noastre, miros a ceea ce ei nu au, dar și a ceea ce ne lipsește nouă.

Pentru că poate ne lipsește acel mers în deplină libertate și tăcere, acel mers deconcertant, uneori suspect, dar atât de firesc, atât de necesar, care nu dă doi bani pe vreme și pe timpul ireversibil al ceasurilor. Câți dintre noi nu am simțit dorința de a ne prăbuși pe stradă, ca o marionetă, cu picioarele larg desfăcute pe asfalt, cu capul rezemat de perna unui zid? Să lăsăm râul să-și urmeze cursul său măreț și plin de provocări. Pentru a ieși la suprafață, pentru a face pace cu noi înșine. O fărâmă tăcută de carne umană pe caldarâmul omenirii. Pentru că vagabonzii sunt ca niște câini, te privesc și tu îți vezi chipul tău care se uită la ei, dar nu chipul pe care îl ai, ci poate cel pe care îl aveai când erai copil sau pe cel pe care îl ai uneori când ești prost și trist.

Chipul acela flămând și încercănat pe care l-ai fi putut avea dacă felia ta de lume n-ar fi pus stăpânire pe tine. Pentru că fiecare viață mai conține cel puțin încă o alta.” Margaret Mazzantini